OPINII

Scopul unei catedrale nu e să ofere confort, ci să prilejuiască emoții adânci

Nu știu despre spațiile mici, dar sigur Dumnezeu preferă o minte largă și cuprinzătoare. Și chiar, pe alocuri, cultivată.
Hagia Sophia ne invită la o înțelegere a spațiului sacru diferită de logica utilitaristă a modernității. Există, înainte de toate, o neobișnuită risipă de cărămidă, mozaic piatră — în contrast cu zgârcenia speculanților care vânează și exploatează în interes comercial fiecare metru pătrat de construcție.
Lumina care pătrunde în „navă” oferă bisericii Hagia Sophia un aspect supranatural. Un templu pregătit de răpire, gata să decoleze oricând pentru întâlnirea cu Mirele. Până atunci, harul se pogoară lin, ca razele de soare care ating părintește creștetul omului scufundat în murmurul rugăciunii și într-o tăcere contemplativă. În cuvintele lui Lucian Blaga, în locul goticului care se înalță, Răsăritul propune „sofianicul care se pogoară…”
Zgomotul și batjocura lumii s-au stins și doar cuvintele sfinte se mai pot auzi în catedrala de pe malul Bosforului. Aurul din mozaice și icoane vestește strălucirea chipurilor sfinte și taina nemuririi din Împărăția lui Dumnezeu. Pe altar se află Evanghelia și sfintele vase pregătite pentru Cina Domnului.
Templul lui Hristos transfigurează timpul și spațiul, înălțând cugetul și înduhovnicită simțirea. Biserica nu este nici bancă, nici sală polivalentă, nici teatru de spectacole, nici mall religios, ci un labirint mistic menit să invite, să găzduiască și să onoreze prezența Slavei lui Dumnezeu. Scopul unei catedrale nu e să ofere confort, ci să prilejuiască emoții adânci și descoperiri spirituale.
Geniul împăratului Iustinian n-a fost egalat, până astăzi.
Mihai Neamțu