OPINII

Sentimentul patriotic, adică iubirea curată de țară, poate fi ușor compromis

Mai întâi prin grandilocvența „rrromânilor“ verzi cărora le pute orice-i venit din afară. Așa sună fie retorica legionaroidă, fie nostalgia național-comunistă (cu toate derivatele instalate la pachet: dacopatie, ortodoxism, autohtonism, protocronismul sau ceaușism).

Pe vremuri, în absența hranei și a inovației tehnologice, Partidul-Stat organiza manifestări de tip Cenaclul Flacăra, unde poetul Adrian Păunescu făcea legătura între Burebista și „Geniul din Scornicești”. Prin metode nord-coreene de spălare pe creier, comunismul a otrăvit sufletul a milioane de oameni cu toxina nombrilismului, a grandomaniei și a înșelării de sine.

Rezultatul? La orice colț de stradă găsești un tovarăș care regretă epoca dictaturii.

Există și cealaltă extremă: globalismul. De la mitizarea romanțioasă a trecutului se poate ajunge la absolutizarea relativismului moral și epistemologic.

Citim filele istoriei și niciun personaj nu mai e nobil, măreț, sublim. Aflăm că Ionel Brătianu a cerut alipirea Transilvaniei de patria mamă fără să poată invoca vreun drept istoric. Descoperim că „România e altfel“ și că, oricum, „Basarabia nu e (nici măcar) România“. Dacă există ceva bun pe meleagurile noastre, originile acelui fenomen sunt străine de gena tarată a neamului…

Rezultatul? Vloggeri adolescenți, vocali și perfect ignoranți, ajung să disprețuiască România ca pe republică bananieră.

Studenții strălucitori ne pleacă peste mări și țări, fără să-i încerce vreun sentiment special de fior sau gratitudine față de pământul natal.

Jean Sévillia a descris perfect acest sindrom: „«Îmi urăsc istoria», pare să spună societatea noastră… Nu numai că figurile eroice şi momentele de glorie celebrate cândva au fost îngropate, dar privirea contemporană se focalizează asupra anumitor episoade… De ce această ură de sine?“

Răspunsul e simplu: ambele porniri sufletești trădează un complex de inferioritate. O nesiguranță păguboasă și, pe alocuri, fatală.

Ce-ar fi de făcut? Să regăsim echilibrul. În opinia mea, Neagu Djuvara oferă calea de mijloc între scriitura romantică, idealizantă și înflăcărată a unui Nicolae Iorga, pe de o parte, și denunțul tezist al tuturor nevredniciilor valahe, practicat cu îndârjire de Lucian Boia.

Ajuns la propriul său centenar, boierul din stirpea Grădiștenilor ne îndeamnă să privim cu luciditate și pioșenie către isprava românilor care s-au luptat la Oituz, Cernăuți, Mărășești, Chișinău, Arad, Focșani, Nămoloasa, București sau Iași, pentru ca Marea Unirea să fie proclamată la Alba-Iulia de 1 decembrie 1918…

Mihai Neamțu