OPINII

Timpuri noi, vremuri străine

Autor: Traian Ungureanu

Dacă nici mîine nu va fi 30 decembrie 1947, vom supravieţui. Nimeni nu va fi dat afară din casă, întemniţat, pus să sape canale sau împuşcat în numele poporului. Vom fi teferi, dar nu aceiaşi. O apocalipsă non-violentă s-a pus pe treabă şi dă uitării şi rebutului tot ce făcea lumea în care am trăit cîndva.

Cine a fost aruncat în lume de norocul naşterii, la timp pentru a trăi deplin anii 1990-2020, va avea ce povesti copiilor, spre fascinaţia nepoţilor: a văzut 30 de ani de viaţă neîngrădită şi uşurinţă automată a convieţurii. De care tocmai ne-am despărţit. Dar mai întîi, dimineaţa, înainte de fosta plecare la servici, martorul fericit al trecutului nereglementat va cerceta diagrama zilei.

Cu ochi expert, el va cîntări  culorile şi cifrele care măsoară: nivelul poluării, pericolul terorist, riscul meteo şi coeficientul epidemic. Dacă media e un roz închis şi cota sub 3, totul e bine. Hîrtia igienică va sosi, la timp, prin curier. Nepoţii vor pleca în parc, cu laptopul în braţe, pe culoarele care asigură distanţa socială. Dacă media e un roşu aprins iar cota trece de 3, urmează o zi de drumuri între televizor şi frigider. Virusul Corona ne-a scris, deja, viitorul. În cîteva săptămîni, relaţiile umane au fost înlocuite cu imitaţia lor stîngace şi dresată. Complicaţiile infinite ale vieţii au fost suprimate. Înţelesul scurtei noastre treceri prin lume s-a clarificat: e încadrarea în reglementări.

Aparent, totul a început cu economia. Mai bine zis, cu dispariţia ei generală. Nenumărate analize susţin că platoul economiei globale a fost pulverizat de un obiect tungus de fabricaţie chineză. De aici, concluzia după care, odată îngropat asteroidul, economia şi modul de viaţă ce decurge din bunul ei mers vor reveni la normal. Logica acestui pastel constructiv nu înregistrează consecinţele sociale şi tentaţiile politice pe care şocul colosal al epidemiei le-a aşezat la cîrma vremurilor. Sub presiunea epidemiei, tot ce pare economie pură trece în schimbări de cadru care dau o nouă realitate socială şi politică. Guvernele au preluat cheltuieli incalculabile.

Alocaţiile de şomaj, despăgubirile şi salariile au fost trecute în sarcina statului. Plata taxelor şi a impozitelor a fost redusă sau suspendată. În mai puţin de două luni, 36 de milioane de americani au intrat în şomaj. Din 52 de milioane de adulţi britanici, mai mult de jumătate sînt, acum, susţinuţi de la bugetul de stat. Curînd, s-ar putea să aflăm că generozitatea e începutul tutelei. Cine înfiază educă. Cine salvează deţine. Politic vorbind, economia născută de Corona naţionalizează societăţi. Agresivitatea cifrelor e proaspătă dar direcţia nu e nouă. Nu sîntem la începutul ei, ci la apogeu. Cheltuielile statului, cu îngrijirea unei populaţii îmbătrînite, cu asigurările sociale multiple şi cazarea unui val permanent de migranţi obligaţi doar la încasarea cecurilor, erau, oricum, prea mari. Acum sînt imposibile. Sau posibile, numai dacă induc o schimbare de sistem. După instalarea epidemiei, statele nu mai au bani sau ştiu foarte precis cînd îi vor termina. Regula clasică e în pragul schimbării: banii nu mai pot plăti munca. Banii vor finanţa o nouă formă de organizare a societăţii, iar asta presupune că societatea va accepta, la schimb, înregimentarea. Începe socialismul de stat. Deformarea riscă să dea noua formă.

Excepţiile şi restricţiile impuse birocratic sub apăsarea epidemiei încep să treacă în regim permanent.

Administraţiile locale şi grupurile de presiune au adulmecat ocazia. În Marea Britanie, Italia şi Germania, ele lucrează, nesolicitate, la un nou regim de transport public. Transportul va fi ”verde” şi rar, doar pentru a-i pedepsi pe păcătoşii care insistă să muncească altfel decît dînd din gură despre destinul vitreg al coralilor. Cultul mistic al pseudo-ştiinţei guvernează şi poate spune orice, pe baza ultimului studiu al oamenilor de ştiinţă de la Universitatea Anywhere din Nowhere. Cum bine zice Greta! La fel, regimul de lucru şi învăţămîntul ”de acasă”.

În spatele acestui paravan împodobit cu ideograme corporatiste, se întinde pustiul. Economia diversă, foind de  mici producători şi producători de mici, chelneri trăpaşi, prăvălii şi ateliere mărunte a fost măturată. Fără conspiraţie dar cu plăcere. Dacă războiul împotriva nenumăraţilor autonomi avea nevoie de un pretext, epidemia l-a oferit pe gratis şi l-a camuflat moral.

Dispariţia locurilor de muncă e brutală dar nu bezmetică. Sectoare uriaşe ca turismul şi transporturile aeriene riscă anihilarea. În acelaşi timp, sectoare care prelungesc birocraţia de stat – organismele de monitorizare şi agenţiile publice – îşi deschid porţile şi îşi multiplică numărul de angajaţi. Economia devine o problemă de afiliere iar politica o subramură decorativă, într-un sistem bazat pe sloganuri şi imagini colective. Particularismul uman şi variaţia individuală se pierd sau sînt lăsate să se stingă.

Alinierea e noua religie socială. Am ajuns la sfîrşitul unei epoci care a pariat, liberal, pe ”sfîrşitul istoriei” şi a obţinut mai mult decît spera: începutul nefiinţei. Încă o dată, cultura a anunţat  involuţia societăţilor. Kafka, Orwell, Huxley şi Zamiatin sînt confirmaţi politic şi dansează, surpinşi de căile nebănuite pe care umanitatea le-a găsit pentru a le călca pe urme. Cine face arheologie spirituală va găsi firul negru conducător care duce de la avertismentele lui Nietzsche şi Dostoievski la punkismul resemnat al lui Houellebecq. Umani, prea umani, Tolstoi şi Cehov au fost demult decartaţi. În statele cu o democraţie arborată recent şi imitativ, deplasarea spre  distribuţia fixă a vieţii e mai înceată. În România, slăbiciunea şi neseriozitatea instituţiilor par să scutească de drama înregimentării. Ne putem bizui pe zăcăminte inepuizabile de anarhie. Numai că, ţări ca România nu mai sînt stăpîne pe mersul lor viitor.

Transformarea economiilor mari înseamnă o schimbare de climat care nu ne va ocoli.

Mai avem, poate, 10 ani, pînă la captura şi dresura deplină, într-un regim ce va maimuţări progresismul. USR repetă în culise. Deocamdată, statul român  îşi demonstrează din răsputeri degradarea. Mintea cea de pe urmă a românului a fost surclasată de prostia cea dintîi a politicii. Două realităţi generale fac legea: declasarea figurilor politice şi aplecarea genetică spre intrigă şi dezbinare. Sistemul politic e absorbit de insulte, urzeli şi contra-urzeli. Caragiale e zeul local necitit dar venerat, prin fiecare gest şi silabă. Bineînţeles, e, iar, vorba de prinţipuri şi curat constituţional! Farsa a făcut din PSD reclamantul înnebunit de grija legii. Toată lumea se judecă.

După ce a dovedit că poate răsturna bunul simţ, Curtea Constituţională e arbitru. Irelevanţa de sistem e desăvîrşită. Noua istorie se asamblează mult deasupra statelor care, ca România, au ajuns la fundul sacului şi găsesc acolo pitici politici retarzi şi ambiţii de clan. Pe scena mare se joacă o piesă care nu ne mai cere nici măcar în figuraţie. Lumea occidentală, cum se numeşte îndeobşte ansamblul civilizaţiei europene, a dat faliment. Prizonieratul epidemic i-a lăsat trei variante. Redeschiderea economiei, cu asumarea pierderilor omeneşti. Suspendarea nedeclarată a democraţiei şi mutaţia într-un socialism la fel de nedeclarat. Condiţia de chiriaş al Chinei. Unde variantele doi şi trei nu sînt cu adevărat distincte. Pasul spre coordonarea presupusă de un socialism implicit a fost deja făcut. Ştim, acum, că marii cîştigători medicali şi morali ai ciocnirii cu epidemia sînt Coreea de Sud, Singapore, Israel, Japonia, China. State care au arătat disciplină, capacitate de mobilizare socială şi o cultură colectivă mult mai adîncă decît muzica de balcon. Astfel, Vietnam are, la o populaţie cu 50% mai mare, zero decese – faţă de 35000 în Marea Britanie. Reputaţia şi istoria ilustră nu pot ţine loc de prezent. În plus, ezitările şi limitele intervenţiei UE s-au împletit de minune cu propaganda şi cu metodele de infiltrare chineze. Sudul şi Estul Europei au nevoie de investiţii enorme pentru relansare. Nu le primiţi de la UE? China vă ajută! Cu dobînzi mici acum şi condiţii politice pe care le veţi afla la momentul potrivit. Jur-împrejurul acestor considerente economice, terenul era demult pregătit. Şi moale. Epidemia a surprins lumea occidentală într-o stare de slăbiciune interioară extremă.

Oricine poate perfora şi intra, ca în brînză de Corona, pe pîrtia lăsată în urmă de leşinul umanitar în faţa migraţiei. Cu mult înainte să se fi atins de economii, elitele au stins oficial valorile care dau societăţilor sens, identitate şi încredere. În locul lor: un pachet onorabil şi foarte flexibil de legalisme democratice. Relaxarea la umbra acestor enunţuri ideale a permis spectacolul la care asistăm fără replică. Viaţa se desprinde de propria esenţă. De existenţa ca simultan de vieţi.

De traiul gălăgios, rumen de şotii şi bîrfe, haios, cheltuitor de timp şi de afect – în familie, pe la terase, cafenele, stadioane şi alte căldări cu bucurii pestriţe. În oglindă: încercarea de a ascunde moartea. Digitalizarea vieţilor pierdute şi dosirea riturilor funerare fac din moarte un detaliu pasager şi oarecum normal al vieţii –  ea însăşi redusă la momentul plat şi satisfăcător al consumului. Cîteva declaraţii intense şi oneste ale lui Cristi Puiu descriu mai bine impasul. După două sute de ani de răfuieli în numele emancipării, absenţa religiei şi aroganţa de sine cîntăresc tot mai greu şi dezorientează tot mai precis. Epoca PC, epoca post-Corona, nu va reţine mare lucru din vremurile ante-Corona. Pentru că le va pune capăt. Va fi niciodată ca odată. Încep timpuri noi. Vremuri străine.