ACTUALITATE, DIN TRANSILVANIA, CULTURĂ

Un an pierdut

Distribuire articol:

Se împlinește un an de când a început această nebunie. Un an care este, din multe puncte de vedere, un an pierdut. Este și cazul experienței academice: după un semestru de improvizații în situația de necunoscut, a urmat un semestru de toamnă în care toată lumea, profesori și studenți, s-a repliat pe un minimum de certitudini și practici de supraviețuire în comoditate.
Studenții au pierdut, fără îndoială, unul dintre cei mai frumoși ani ai vieții lor, un an care nu se va întoarce: un an pe care ar fi putut să-l petreacă în amfiteatre, în biblioteci, pe holuri, în curțile facultăților – în locurile cunoașterii și ale dialogului, dar și pe terase, în cluburile lor preferate, în camerele de cămin, în toate spațiile formale și informale pe care știu să și le aproprieze mai bine ca oricine. În loc de toate acestea, cușca aurită a casei, un nesfârșit al sedentarității și comunicării virtuale, al intimității solitare, al frustrării, la care s-a adăugat țintuirea pe scaune pentru niște cursuri improvizate, ținute de multe ori de profesori nepricepuți ori pur și simplu speriați de ce îi așteaptă.
Aceste gânduri mi-au fost inspirate de imaginea de mai jos. Ea cuprinde norul de cuvinte prin care un grup de studenți descrie experiența cursurilor online. În această listă, în care domină „oboseala”, „plictisul” și „monotonia”, veți remarca odată cu mine că nu există aproape niciun cuvânt pozitiv (să fim totuși corecți: „interesante uneori și uneori plăcute”). După un an de predare online, pentru acești studenți nu a rămas aproape nimic pozitiv cu care să poată descrie experiența didactică a ultimului an.
Desigur, nu voi generaliza o experiență particulară. Dar dacă acest nor de cuvinte descrie un peisaj al zilelor noastre, se cuvine să ne întrebăm câți asemenea nori se mai află pe cerul vieții academice. Și ca să renunț la metafore: cred că noi, ca profesori, am eșuat. Am picat spectaculos examenul acestui an universitar. Acum așteptăm cu sufletul la gură să ne întoarcem la predarea „obișnuită” și să revenim la „normal”, propunându-ne să uităm astfel tot ce a fost acest negru episod al pandemiei.
Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Pentru că diagnosticul pus de studenți este sever și, risc să spun, este just, iar el trebuie să ne dea major de gândit în privința actului academic însuși. Căci nu este vorba doar de predarea propriu-zisă, de care ne debarasăm ușurați la sfârșitul orelor de curs, ci și de toată capacitatea noastră înșine de a învăța, de a ne adapta noului; de toată disponibilitatea noastră de a însoți studentul în procesul pregătirii și performanței sale științifice sau profesionale; de toată atenția pe care suntem sau nu dispuși să i-o oferim când e vorba nu doar de întrebările sale la seminar, ci și de întrebările sale privind sensul mai larg a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. În sfârșit, este vorba de fiabilitatea actului de evaluare și de auto-evaluare. Pentru că dacă noi utilizăm cu ei metode standard de evaluare, așa cum am fost învățați să o facem acum 15 sau 30 de ani, mă tem că suntem încă incapabili de o justă autoevaluare, așa cum suntem lipsiți de orice dorință de a ne lăsa evaluați de studenți.
Prin urmare, acesta a fost un an pierdut pentru studenți și un an eșuat pentru noi. Am avut șansa să inovăm și să ne reinventăm, să dezvoltăm gândirea colectivă, să îmbogățim experiențele umane, dar nu am făcut-o. Și atunci cade, în mod firesc, judecata lor în ce privește cursurile noastre: „inutile”, „lipsite de viață”, „fără fond și esență”.
De luat aminte.
Ciprian Mihali

Distribuire articol: