ACTUALITATE

Un secol de la semnarea tratatului de la Versailles. Cum era văzută România de liderii europeni?

Tratatul de la Versailles a fost semnat pe 28 iunie 1919, marcând crearea Ligii Naţiunilor, după negocieri purtate timp de şase luni la Conferinţa de Pace. “Tratatele de pace de la Paris din 1919-1920 au confirmat desăvârşirea unităţii naţionale române”, scrie Constantin I. Stan.

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace semnat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forţele Aliate (Franta, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, Romania, Serbia, Cehoslovacia) şi cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistiţiului semnat cu luni înainte în pădurea din Compiegne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania sa-şi asume completa responsabilitate pentru declanşarea războiului şi să plătească mari compensaţii (reparaţii de război) trupelor aliate. În plus conform tratatului, Germania pierdea teritorii în faţa tărilor vecine, suferea o severă limitare a forţelor armate şi a fost deposedată de coloniile sale africane şi cele de dincolo de ocean. Reprezentanţii noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligaţi de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă din nou. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Muller, a semnat Tratatul de pace de la Versailles la 28 iunie 1919. Tratatul a fost ratificat de către Liga Naţiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un şoc, deseori resimţit ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, şi la accederea lui Adolf Hitler la putere.

Documentul semnat în Sala Oglinzilor din Palatul de la Versailles a marcat finalul Primului Război Mondial, prin acordul între forţele Aliate, ca învingătoare, şi Germania, în calitate de învinsă şi putere direct răspunzătoare de pagubele rezultate din conflict. Este cel mai important dintre tratatele de pace care au încheiat prima conflagraţie mondială. Tratatul a redus teritoriul Germaniei, zone întregi fiind cedate ţărilor vecine, în vreme ce alte regiuni erau plasate sub supraveghere internaţională. În plus, Germania pierdea coloniile. Celelalte Puteri Centrale care au luptat alături de Germania au încheiat tratate separate, la Saint-Germain-en Laye, pentru Austria, la Neuilly-sur-Seine, din partea Bulgariei, la Trianon, cu Ungaria, şi la Sevres pentru Imperiul Otoman.

Potrivit unei relatări surprinse în volumul “Generalul Henri M. Berthelot şi românii” publicat de Constantin I. Stan, la editura Paideia, în 2018, în calitate de conducător al comandamentului aliat de la Dunăre, generalul H. M.Berthelot îl informa pe primul ministru francez, Georges Clemenceau, chiar în prefaţa Conferinţei de Pace, în ianuarie 1919: “Am impresia că în acest moment Aliaţii nu vorbesc sincer României. Potrivit informaţiilor pe care le-am avut la îndemână, mi se pare că se doreşte ca România să fie eliminată de la unele din negocierile de pace şi să nu fie pusă pe picior de egalitate cu Serbia. Nu trebuie să se aducă acuzaţii României pentru că a fost obligată să încheie pace. Mai puţin favorizată, ea nu a avut în spatele ei Franţa pentru a-şi adăposti soldaţii mutilaţi, locuitorii, ci o Rusie complet ostilă”.

Autorul mesajului atrăgea atenţia superiorilor că “faptul de a nu fi participat de la început la războiul mondial nu trebuie să mai fie un motiv pentru a fi ţinută deoparte (România, n.n.)”.

El sublinia că “sârbii, care fuseseră atacaţi, au fost nevoiţi să se apere, în timp ce românii au îmbrăţişat cauza Antantei de bunăvoie”. În continuare, generalul Berthelot constata că, “din ziua semnării armistiţiului cu Bulgaria, a existat permanent o comportare nedreaptă faţă de români”.

Comandantul Armatei Aliate de la Dunăre evidenţia că “în Dobrogea s-a tolerat ca duşmanii noştri bulgarii să rămână pe teritoriul românilor, prietenii noştri. Şi acum încă se îngăduie bulgarilor tot felul de şantaje şi li se ia partea în defavoarea românilor, care nu au dreptul să trimită trupe într-o ţară care este a lor. Acest lucru este absolut inadmisibil”.

Semnatarul documentului înfăţişa, în continuare, situaţia destul de gravă existentă în Banat, unde, după părerea sa, “sârbii au fost lăsaţi să ocupe provincia, să brutalizeze, să jefuiască, să-i închidă pe locuitorii de naţionalitate română şi să-i împiedice să-şi manifeste dorinţa de a se uni cu România”.

Referindu-se la situaţia existentă în Transilvania, generalul Berthelot reitera faptul că aici “s-a fixat o limită a ocupaţiei române absolut arbitrară, exclusiv geografică şi fără să se ţină seama de situaţia ei etnografică”. Autorul depeşei constata, cu sinceritate şi obiectivitate, că aliaţii au făcut eforturi “pentru a dezavantaja pe români în profitul duşmanilor de secole care sunt, de asemenea, şi ai noştri, bulgarii şi ungurii, care nici că se poate să fi reuşit mai bine”.

Tratatul a fost elaborat în timpul Conferinţei de Pace de la Paris, dominată de lideri ca David Lloyd George, din partea Marii Britanii, Georges Clemenceau, pentru Franţa, Woodrow Wilson, reprezentând Statele Unite ale Americii, şi Vittorio Orlando, din partea Italiei. Partea germană s-a declarat şocată de termenii severi prin care se vedeau obligaţi să recunoască vina pentru război, dar şi plata unor compensaţii către ţările cu care au luptat.

Majoritatea istoricilor sunt de acord că tocmai condiţiile impuse Germaniei prin acest tratat au constituit germenii celui de-Al Doilea Război Mondial.