Uncategorized

Mari români. Gabriel Țepelea

Gabriel Țepelea, un om de cultură român şi om politic, parlamentar PNŢCD, membru de onoare al Academiei Române. Gabriel Țepelea s-a născut pe 6 februarie 1916, în comuna bihoreană Borod.

Anii studenției i-a petrecut la Cluj, când a publicat şi volumul de epigrame „Instantanee”.

S-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc (PNȚ)  în anul 1933, același an în care a devenit student la Cluj, iar în 1934 l-a întâlnit pentru prima data pe Iuliu Maniu, făcând parte dintr-o delegaţie de studenţi care l-au vizitat pe acesta la Bădăcin.

După absolvirea facultății și un stagiu în Franța în 1938 a făcut Şcoala de ofiţeri de rezervă la Ploieşti în 1939-1940, după care până la intrarea României în război în 1941 a funcţionat ca profesor de franceză la Liceul Comercial din Lipova.

A făcut războiul pe ambele fronturi –  la fortificații și apoi la MStM,  în calitate de corespondent de război.

În 1943 îi apare volumul „Plugarii condeieri din Banat”, scânteia care a generat subiectul tezei sale de doctorat – Literatura în grai bănăţean. În 1944 apare volumul „Nuvele”, care primise in 1941 premiul de nuvelă istorică. În 1945 apare volumul „Ţara Bihariei”. În perioada 1942-1944 a fost membru în comitetul de redacție al publicației „Ardealul” care a apărut la București în timpul ocupației Transilvaniei de Nord.

Perioada tulbure de tranziţie la comunism a trăit-o sub semnul luptei politice pentru câştigarea alegerilor din 1946, când a candidat pentru un loc de deputat în Bihor.

Între 1945-1949 este asistent universitar la Cluj, apoi profesor secundar la Timişoara şi apoi la Bucureşti la Liceele „Spiru Haret”, „Matei Basarab” şi „Regele Mihai”, unde a avut la limba franceză elevi cu nume devenite mai târziu sonore.

În aceşti ani văd lumina tiparului  „Problema omului în societatea românească” şi „Noui aspecte ale problemelor ţărăneşti”, lucrări definitorii pentru legătura sa cu cultura umanistă și cu cei care lucrează pământul – originea sa.

În 1948 şi-a luat doctoratul cu Magna cum laude, conducătorul său de doctorat fiind George Calinescu, pentru care a nutrit totdeauna un mare respect. Comisia de doctorat era formată din : Iorgu Iordan – preşedinte şi George Călinescu, Tudor Vianu, Umberto Cianciollo, Al. Rosetti – membri.

Tot în anul 1948 se mai petrece şi un alt eveniment important în viaţa sa: i se naşte unicul fiu.

În 1949, chiar în ziua de Sf. Maria este arestat, ca mulți alţi intelectuali și oameni politici asemeni lui, şi începe judecarea sa „pentru uneltire contra ordinii sociale”. Este condamnat în 28 decembrie 1950 de Tribunalul Militar la 6 ani de închisoare cu pierderea drepturilor şi confiscarea averii. Pedeapsa este executată, în timpul detenţiei se perindă prin mai multe penitenicare, printre care vestitul Canal, iar viaţa la care se întoarce în 1955 după eliberare nu mai seamănă deloc cu cea pe care o părăsise în 1948: soţia divorţase, silită de împrejurări, nu mai avea casă, nu avea un serviciu.

Mult mai târziu a publicat, cu mare reticenţă şi la insistenţele celor din jur,  două volume de versuri create în timpul detenţiei şi memorate prin repetare zilnică: „Cântece de Galeră” (1996) şi  „Anii Nimănui” (1998).

Remarcabil şi definitoriu pentru personaliatea lui Gabriel Ţepelea este că, deşi a suferit detenţia şi marginalizarea în toţi anii regimului comunist care au urmat detenției, nu s-a plâns niciodată, nu a nutrit o ură manifestă pentru torţionari sau cei care l-au nedreptăţit şi nu a transmis altora această ură.

După eliberare a fost muncitor necalificat la cooperativa „Cartonajul”, apoi bibliotecar la Liceul „Mihail Eminescu”şi profesor secundar încă doi ani, apoi în anul 1960 a fost dat afară definitiv din învăţământ printr-o decizie a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei. Un ministru luminat îl reîncadrează în învăţământ în 1962, Gabriel Ţepelea devenind lector şi apoi conferenţiar la facultatea de Filologie din Timişoara (pentru el la București nu era posibil). Începe un lung calvar de 19 ani de navetă, la început la Timişoara, apoi la Piteşti din 1964 până în 1981.

În 1965 publică la Timişoara studiile „Date noi despre răscoala lui Horea” şi  „Şcoala vernaculară din Timişoara”.

În aceşti ani a publicat lucrările „Argeşul în lumina toponimiei” (1969), „Studii de istorie și limbă literară” (1970), „L’influence du latin médieval sur le roumain littéraire de Transylvanie” (în colaborare, 1971), „Corelația limbă-literatură” (1971), „Momente din evoluția limbii române literare” (cu Gh. Bulgăr, 1973) şi „Ano, Ano, logojano” (1974), pe lângă alte numeroase cursuri de facultate. În 1989 publică volumul „Opţiuni şi retrospective”.

În anul 1990 Gabriel Țepelea, la vârsta de 74 ani, răspunde prezent la chemarea foştilor săi colegi din PNŢ şi fondează împreună Partidul Naţional Ţărănesc Creştin și Democrat ( PNȚCD), reluându-şi activitatea politică abandonată în 1948. Este o perioadă de muncă grea, lui Gabriel Țepelea i se cere să structureze Departamentul de studii, doctrină și programe al PNȚCD în calitate de director al acestuia. Candidează, în 1990 la fel ca și în 1946, în Bihor şi este ales deputat, fiind reales deputat până în anul 2000, adică pe durata a trei legislaturi (prima fiind de numai 2 ani, 1990-1992). Se retrage din voință proprie din activitatea politică în anul 2000.

Volumele sale de memorialistică și istorie a culturii române vechi publicate în perioada de după 1990, printre care „Iuliu Maniu în fața istoriei” (1993, coordonator), „Amintiri și evocări” (1994), „Ion Mihalache în fața istoriei” (1994, coordonator), „Rememorări de istorie, literatură și cultură națională” (1994), „Pentru o nouă istorie a literaturii și culturii române vechi” (1994), „Din gândirea creștin-democrată românească” (1995, coordonator), „O Europă și cealaltă” (1995, traducere după Wilfried Martens), „Corneliu Coposu în fața istoriei” (1996, coordonator), „Însemnări de taină” (1997), „Așteptând” (1997), „Călătorii interioare” (1998), „Caius Iacob – viața și opera” (1999, prefață și coordonare), „Călătorie prin veac” (1999), „Dezbateri parlamentare” (1999), „Secvențe din purgatoriu” (1999), „Itinerar în vremi de cumpănă” (2000) reprezintă în mare parte rezultatul unei munci anterioare asidue, care a fost transcrisă de pe numeroasele caiete acumulate în vrafuri pe dulapuri și în vasta sa bibliotecă cu contribuția unor voluntari meritorii care le-au cules și corectat sub supravegherea sa.

Mai multe suferințe cronice și o orbire progresivă aveau să-i limiteze capacitatea de a scrie. În toată această perioadă, în ciuda acestui handicap crescând, a continuat să scrie și să publice. Au apărut volumele „Credinţă şi speranţă: pagini de publicistică radiofonică (1943-2004) / Gabriel Ţepelea” (2006), „Întâlniri la răscrucea unor destine” (2011).

A acumulat în viață multe onoruri și titluri, pe măsura muncii sale asidue, numeroaselor sale opere publicate (25 volume și 700 articole, studii și comunicări), contribuțiilor științifice și devotatei sale activități didactice. A fost preşedinte al Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice, filiala Bucureşti, membru al Uniunii Scriitorilor, Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi, a fost proclamat Omul anului, laureat cu diplome pentru „Opera omnia” şi alte distincţii din partea unor publicaţii şi societăţi culturale.

Dar fără îndoială cele mai dragi recunoașteri și titluri au fost pentru Gabriel Țepelea cel de membru de onoare al Academiei Române (obținut în 1993) și gradul de Ofițer al Legiunii de Onoare franceze (obținut în 2001).

S-a stins cu zâmbetul pe buze  în patul său în ziua de 12 aprilie 2012, la vârsta de 96 ani, cu câteva zile înainte de Paști și s-a prezentat în fața Celui de Sus împăcat cu lumea și cu sine însuși. Ne-a părăsit atunci un mare om.

Scris cu profund respect și admirație,

Dr. Ing. Vlad-Florian Țepelea

(Mulţumiri dlui Preşedinte al Asociaţiei La Maison Roumaine, dl Alexandru Herlea, pentru acest material)