Uncategorized

Mari români. Iancu Flondor, arhitectul unirii Bucovinei cu țara-mamă

Au existat acum un secol unii români care au scris cu înseși viețile lor istoria unirii acestui neam. Unul dintre ei este Iancu Flondor, poate cel mai mare om politic al mișcării bucovinenilor pentru emancipare națională și unire cu România. Despre el, marii oameni politici și ai culturii românești au scris la acea vreme cu admi­rație și recunoștință, prin verticalitatea caracterului său Flondor câștigând până și respectul adversarilor lui politici. Dacă grandoarea personalității sale și sinceritatea spiritului său patriotic au reușit să inspire întreaga clasă politică a vremii sale, dez­interesata lui râvnă pentru viitorul și binele poporului român ne devine astăzi sfântă moștenire.

Președinte în două rânduri al Partidului Național Român din Bucovina (1900-1902, 1908-1910), iar mai apoi șef al Guvernului provizoriu bucovinean (octombrie-noiembrie 1918), Iancu Flondor a fost cel care a prezidat Congresul General care a votat unirea Bucovinei cu România. Iată doar unul dintre multele motive pentru care suntem datori să evocăm numele lui în acest an centenar. Astăzi, Colecția Arhivelor Naționale are chiar un Fond „Iancu Flondor”, care conține foarte multe documente legate de biografia și activitatea acestei mari personalități a vieții politice românești de acum un secol. Un sintetic și totodată variat buchet de documente a fost deja publicat anul trecut la Editura Humanitas, sub titlul Iancu Flondor, Bucovina și România Mare. Documente și scrisori, studiul introductiv, notele și îngrijirea ediției aparținând lui Andrei Popescu, Prefața fiind semnată de Mihail Neamțu, iar Cuvântul înainte de chiar Maria Ioana Miclescu, nepoata marelui om politic.

Iancu Flondor s-a născut într-una dintre familiile boierești cu istorie de secole. Familia Flondor a fost întemeiată în secolul al XVII-lea, însă originile sale sunt mult mai vechi, fiind legate de familia Albotă. După unii istorici, Toader Albotă, întemeietorul familiei Flondor, ar fi fost nepotul lui Petru Rareș și strănepotul lui Alexandru Lăpușneanu.

Născut la Storojineț în ziua de 16 august 1865, Iancu Flondor a fost fiul lui Gheorghe, cavaler de Flondor, și al Isabelei Dobrowolski-Buchenthal, doi oameni distinși care au avut împreună șapte copii: Tudor, Iancu, Nicu, Elena (căsătorită Mavrocordat), Constantin, Ecaterina și Aglaia, ultimii trei murind însă la vârste fragede.

Iancu a urmat mai întâi la Cernăuți cursurile Liceului german și ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Franz Joseph”, ca mai apoi, în 1894, să obțină titlul de doctor în drept la Universitatea din Viena. În 1899 s-a căsătorit cu Elena de Zotta, fiica lui Ioan cavaler de Zotta, și au avut împreună trei copii: Șerban, Neagoe și Mircea, pe care i-au crescut în spiritul valorilor nobilimii autohtone.

Om cu cultul onoarei, cu frică de Dumnezeu și dragoste de țară, Iancu Flondor a făcut parte din suita marilor bărbați de stat, alături de Ionel Brătianu, Iuliu Hossu sau Vasile Goldiș. Era un om care impunea respect prin simpla sa prezență. Jurist ca formație și agricultor cu preocupări intelectuale, om energic, hotărât și îndrăzneț, cu simțul răspunderii.

Flondor a fost însă și un om de o rară și discretă generozitate, sacrificându-și o mare parte a averii sale în sprijinul cauzei românilor bucovineni. La el apelau adesea atât studenți și profesori români din Bucovina aflați în dificultate, cât și responsabili de diferite publicații, asociații sau comunități locale românești, pentru susți­nerea mișcării unioniste Flondor vânzându-și și o parte din pământuri.

De-a lungul vieții, Flondor a scris memorii și rapoarte, a analizat bugete și a redactat proiecte legislative, apărând totodată autonomia cultelor religioase. Tot el a unificat după 1918 serviciul sanitar, luptându-se și pentru ca elevii să fie instruiți în limba română. A fost membru de onoare al Societății Academice „Junimea” din Cernăuți (1897), redactor-șef al ziarului Patria (1897-1900) și coproprietar al publicației de propagandă românească în limba germană Bukowiner Journal (1902-1903).

Iancu Flondor s-a dovedit și un autentic democrat. A reprezentat mai întâi o serie de țărani sărmani din preajma Cernăuțiului în fața autorităților austriece, pentru ca în anii ’80 ai secolului al XIX-lea să se implice deplin în viața politică românească, în cadrul aripii „tinerilor”, aflați în conflict cu bătrânii lideri politici români din Bucovina. În toamna anului 1898, cu unanimitate de voturi, a fost ales deputat în Dieta Bucovinei (1895-1904), iar în perioada 1918-1919 este numit ministru pentru Bucovina în Guvernul I.I.C. Brătianu, primind din partea celui dintâi monarh al țării reîntregite Ordinul „Coroana României” (în gradul de „Mare Cruce”).

Dușman declarat al corupției de orice fel, Flondor își va păstra convingerile și patriotismul în ciuda evenimentelor contradictorii care au precedat Unirea de la 1918. De altfel, el va refuza și oferta de a se refugia în România la începutul Primului Război Mondial. De fiecare dată când numele său risca să fie asociat cu afaceri ilicite sau cu oameni îndoielnici, el prefera să se retragă din viața politică. A făcut-o în patru rânduri, ultima oară fiind în aprilie 1919, când a demisionat din toate funcțiile publice și s-a retras la Storojineț, trăind aici până la trecerea lui la Domnul, din 19 octombrie 1924. A fost înmormântat la Storojineț, în cripta familiei sale, mormântul lui fiind însă profanat de puterea sovietică.