Mari români. Iuliu Maniu

Iuliu Maniu a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române.

Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Şimleul Silvaniei, după fratele său Cassiu (1867-1943), viitor profesor de politologie şi filozofia dreptului la Universitatea din Cluj. Vor mai urma trei surori, Sabina, Cornelia şi Elena, mama singurilor nepoţi ai fruntaşului ardelean: Ionel Pop, Romul Boila, iar mai aproape de zilele noastre, Ioan şi Matei Boila.

Familia Maniu era o veche familie nobiliară ardeleană din Sălaj, cel mai cunoscut membru al ei fiind Laurenţiu Man, înnobilat de către împăratul austriac Leopold I, prin diploma din 7 decembrie 1699. Apoi, prin fiul său Ilie şi nepoţii Ioan, Mihail şi Petre, ajungem la Gligor şi Ioan Man, apoi la Teodor Man, bunicul patern al lui Iuliu Maniu, căsătorit cu Ileana, una dintre cele şase surori ale lui Simion Bărnuţiu (1808-1864), figură emblematică a românilor ardeleni, patriarhul intelectualităţii româneşti din Transilvania şi conducătorul politic şi ideologic al revoluţiei de la 1848.

Ioan Maniu (1833-1895), fiul lui Teodor şi tatăl lui Iuliu, va fi luat în grijă de unchiul său Simion Bărnuţiu încă de la vârsta de doi ani, imediat după moartea tatălui său (1835). Studiile teologice, apoi cele juridice, ale tânărului Ioan (primul membru al familiei care îşi schimbă numele din Man în Maniu), încununate în 1862 cu titlul de doctor, vor fi permanent încurajate, stipendiate şi supravegheate atent de către Bărnuţiu. Încă din 1861, Ioan Maniu devenise jurist la Şimleul Silvaniei, unde va deveni un familiar al familiei Coroianu.

Vicarul Demetriu Coroianu, în vârstă de 47 de ani, avea o familie compusă din două fete, Clara şi Lucreţia, şi doi băieţi, Iuliu şi Sabin. Ioan Maniu se va căsători cu Clara în 1865, iar prin cumnatul său, Iuliu Coroianu, căsătorit cu Dorina, fiica lui Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român (1892-1902) şi conducătorul memorandiştilor din 1892, se va înrudi şi cu acesta din urmă. Iuliu Maniu pare să fi moştenit multe dintre trăsăturile bunicului său matern, Demetriu Coroianu:„Rece la părere, hotărât, calm, chibzuit, imperturbabil, cu privirea cam fixă, când vorbeşte întocmai ca bunicul său. Pare că priveşte pururea la ţintă, la scop, fermecat de acelaşi ideal”. (Grigore Pop)

Despre politică se spune adesea în spaţiul public românesc că, dacă n-ar avea o concurenţă serioasă şi atestabilă, ar fi cea mai veche meserie din lume. Dar până şi mereu paradoxala Românie a reuşit sa contrazica această general valabilă zicală născând un politician care a pus în prim planul preocupărilor sale conştiinţa, şi nu măruntul interes particular sau de partid.

Genetic, Iuliu Maniu avea toate datele să ajungă ce a ajuns, adică un bărbat de stat dedicat celor două cauze fundamentale pe care le-a servit până la moarte:democraţia şi românismul.

Studii juridice la Cluj, Budapesta şi Viena

Născut şi crescut în atmosfera naţionalist-luminată a familiei sale, tânărul Iuliu nu avea cum să nu-şi dedice viaţa emancipării românilor din Ardeal şi îndeplinirii idealului de unitate naţională, un vis ce părea îndepărtat, dar pe care Maniu l-a realizat.

Copilăria şi-o va petrece în oraşul său natal, Şimleul Silvaniei, apoi va urma şcoala primară în „mica Romă”, Blajul „Şcolii Ardelene”, studiile liceale continuându-le la liceul calvin „Wesseleny” din Zalău, unitate şcolară ce oferea cursanţilor săi, pe lângă o disciplină rigidă, o serioasă cultură umanistă.

Urmand tradiţia familiei, tânărul Maniu va urma studiile juridice la Cluj, Budapesta şi Viena, în 1896 luându-şi doctoratul în drept. Din timpul studenţiei va rămâne nu doar cu solide cunoştinţe juridice, ci şi cu legături personale create cu personalităţi de marcă ale viitorului, cum ar fi Miron Cristea, primul patriarh al României (1925-1939), şi Edward Benes, ajuns, după 1918, ministru de Externe şi chiar preşedinte al Cehoslovaciei. Chiar dacă, educaţional, Iuliu Maniu a fost format în centre şcolare sau universitare străine, el a trăit totuşi în atmosfera bisericii şi nobilimii greco-catolice româneşti, continuatoarea idealurilor politice şi culturale ale Şcolii Ardelene. „De la Ioan Inocentiu Micu, Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai – reprezentanţi ai aceleaşi categorii sociale, dar luminători ai întregului neam romanesc –, până la Iuliu Maniu, există o linie dreaptă care trece prin «Mica Romă» a începutului de veac XIX, prin ilustra personalitate a lui Simion Bărnuţiu, prin marile adunări de la 1848, prin momentul Memorandumului. Iuliu Maniu este, fără îndoială, omul care a încununat această tradiţie”. (Mihai Sorin Rădulescu)

Încă din timpul studenţiei, Maniu îşi începe activitatea politică, chiar într-un moment extrem de sensibil pentru românii din Transilvania: acţiunea memorandistă din 1892. Stăruia încă în acel moment, în mintea fruntaşilor români din Ardeal, ideea că soarta lor poate fi hotărâtă de împăratul de la Viena, mai cu seamă în preajma împlinirii unui secol de la faimosul Supplex din 1791, când, pentru prima dată, fusese formulată ideea independenţei politico-administrative a Transilvaniei în cuprinsul Monarhiei Habsburgice. „Acţiunea cea mai spectaculoasă a Partidului Naţional Român a fost Memorandumul prezentat împăratului;cei cinci semnatari (Ioan Raţiu, Gh. Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu şi Septimiu Albani) denunţau gravele inechităţi şi brutalităţi ce loveau populaţia românească pe plan naţional, electoral, şcolar, administrativ, agrar şi al presei. Franz-Josef a refuzat să primească Memorandumul şi l-a expediat guvernului ungar, care a intentat proces autorilor săi şi altor fruntaşi ai Partidului Naţional Român”. (Florin Constantiniu)

Iuliu Maniu,  la începutul anilor 1930 (negativ pe sticlă,  fondul Iosif Berman)

Iuliu Maniu, la începutul anilor 1930 (negativ pe sticlă, fondul Iosif Berman)

Tinereţe, dragoste şi renunţări

Tot în anul Memorandumului (1892), Iuliu Maniu participă în calitatea sa de preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior”, a studenţilor români din Transilvania, la Congresul studenţilor români care s-a ţinut la Roman. Trecând ilegal frontiera României, Maniu va vizita cu această ocazie şi Bucureştii, unde va asculta pentru prima dată Imnul regal român. Iată cum îşi va aminti acest moment fruntaşul naţional-ţăranist, într-un articol-evocare publicat în ziarul „Dreptatea”, pe 18 noiembrie 1938:„Când am trecut – destul de tânăr – pentru prima oară Carpaţii şi am ascultat pentru întâia dată imnul regal român, m-a cuprins o emoţie de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit şi cu lacrimi de sfântă emoţie în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din cer, iar textul de un sens adânc cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”.

În această înălţătoare atmosferă de exaltare patriotică a făcut Iuliu Maniu celebrul şi nobilul jurământ căruia i-a rămas credincios până în ultima clipă a vieţii:„Jur pe Dumnezeu, pe conştiinţă şi pe onoare, că îmi voi jertfi viaţa pentru triumfarea cauzei româneşti, luând parte la revoluţia pe care o pregătim”. Şi fiindcă la Maniu cuvântul era prelungirea gândului, iar fapta, împlinirea gândurilor, tânărul lider ardelean va jertfi pe altarul iubirii sale de ţară singura femeie pe care a iubit-o vreodată, pierzând astfel unica şansă de a fi pe deplin fericit în plan afectiv.

Doar în ultima clipă de viaţă îşi va împărtăşi Maniu marele său secret, transmis posterităţii de către Nicolae Carandino, fostul director al ziarului „Dreptatea”, cel care a vegheat sfârşitul marelui om de stat. „Amintirea iubirii neîmplinite – îşi va aminti Carandino mult mai târziu – l-a urmărit până în ultima clipă. Maniu mi-a povestit despre Clara, farmacista unguroaică din Şimleul Silvaniei, care a fost marea (probabil şi singura) iubire a lui”. „Am renunţat, bineînţeles. Nu puteam eu, nepotul lui Coroianu, destinat să fiu şeful Partidului Naţional din Ardeal, să iau drept soţie o unguroaică”, i-ar fi povestit, cu ultimele puteri, Maniu colegului său de celulă. Iar de aici şi până la legenda conform căreia ultimele cuvinte ale lui Maniu ar fi fost:„Ce frumoasă femeie era Clara” nu e decât un pas. Oricum, întâmplarea relatată de Carandino dă masura lui Maniu, omul politic gata să-şi pună propriile sentimente sau trăiri mai prejos decât idealurile cărora şi-a închinat viaţa:unitatea naţională şi democratizarea Romaniei.

După terminarea studiilor, în octombrie 1898, Maniu a devenit jurisconsultul Mitropoliei unite de la Blaj, funcţie pe care a deţinut-o până în 1915. Cu un an în urmă fusese deja ales în Comitetul Partidului Naţional Român, ajungând astfel, la 24 de ani, unul dintre liderii politici ai românilor transilvăneni.

În vâltoarea luptei naţionale

Principala problemă cu care se confrunta conducerea PNR era cea a tacticii de urmat în raporturile sale cu guvernul de la Budapesta. Încă de la înfiinţarea sa, în 1881, PNR adoptase tactica „pasivistă”, adică refuzul de a participa la viaţa politică, exprimând astfel nerecunoaşterea noilor structuri politice de după apariţia statului dualist austro-ungar (1867). Pasivismul, al cărui adept înfocat era însuşi preşedintele partidului, Ioan Raţiu, îşi atinsese însă limitele odată cu eşecul Memorandumului, iar noua generaţie de fruntaşi ardeleni, în frunte cu Eugen Brote, Octavian Goga şi tinerii „oţeliţi”, doreau o implicare activă în viaţa politică a regatului maghiar, tocmai pentru a obţine maximum de foloase pentru românii din Ardeal. „Cât despre Partidul Naţional, acesta urma să accepte sistemul dualist şi să renunţe la strădaniile de a recâştiga autonomia Transilvaniei;în schimb, guvernul urma să ia măsuri de ameliorare a statutului românilor, îndeosebi prin adoptarea unei legi electorale liberale, care să acorde românilor o mai mare influenţă politică”. (Keith Hitchens)

În fond, acesta era eşecul „loialismului dinastic”, atât de persistent în rândul românilor ardeleni, care vedeau în „bunul Împărat” de la „Viana” contraponderea la abuzurile aristocraţiei maghiare dominantă în Ardeal. „Confruntaţi cotidian cu regimul stărilor consacrate în 1437, prin Unio Trium Nationum, românii transilvăneni au preferat să fie supuşi loiali ai împăratului, ca o modalitate de respingere, dar şi de apărare în faţa abuzurilor de tip feudal, a servituţii la care au fost supuşi vreme de secole. Între români şi unguri a existat o singură relaţie – cea de stăpâni si stăpâniţi. Reiterăm, singura. Acesta a fost contextul favorizant al apariţiei şi consolidării loialităţii sau patriotismului dinastic în cazul românilor, sentiment care le-a marcat existenţa, mentalitatea şi sensibilitatea etnică”. (Liviu Maior)

Iuliu Maniu se poziţionează cumva la mijloc, prins între loialitatea faţă de unchiul său, Ioan Raţiu, şi noile imperative ale vremurilor. Este cert că, în primii ani ai veacului al XX-lea, Maniu devine foarte apropiat de ideile lui Aurel C. Popovici, autorul celebrului best-seller politic din epocă, Statele Unite ale Austriei Mari, din 1905, demers teoretic care reconcilia nevoia de emancipare naţională a românilor din Transilvania cu loialismul dinastic, într-o viziune federalistă a Imperiului Habsburgic, văzut în continuare ca o pavăză necesară în faţa iminentei expansiuni ruseşti.

Maniu ieşind de la Palatul Regal (negativ pe sticlă,  fondul Iosif Berman)

Maniu ieşind de la Palatul Regal (negativ pe sticlă, fondul Iosif Berman)

În această atmosferă de reorientare ideologică şi politică a românilor din Ardeal, vechea tactică de boicotare a instituţiilor statului maghiar era ineficientă şi anacronică. Generaţia tânără, în frunte cu Maniu, cerea o schimbare radicală şi trecerea PNR-ului pe poziţii active în apărarea identitaţii româneşti. Ca urmare, Conferinţa Partidului Naţional Român, din ianuarie 1905, de la Sibiu, decidea abandonarea pasivismului şi adoptarea, ca tactică politică, a activismului. Era o schimbare de maximă importanţă în viaţa politică a românilor ardeleni, şi primele rezultate se vor vedea chiar în campania electorală din acelaşi an, în urma căreia opt deputaţi români (nu însă şi Maniu, înfrânt la Vinţul de Jos, în comitatul Alba) sunt aleşi în Parlamentul de la Budapesta.

Succesul va fi şi mai eclatant în aprilie 1906, când, cu ocazia unor alegeri anticipate, PNR câştigă 19 mandate, inclusiv unul prin Iuliu Maniu, de data asta învingător, tot la Vinţul de Jos. Din acest moment, în cariera lui Maniu începe o nouă etapă, poate cea mai frumoasa şi eficientă din viaţa lui:cea de reprezentant al românilor în cel mai înalt for politic al Ungariei. Calităţile sale excepţionale (calmul imperturbabil, cunoaşterea în amănunt a legislaţiei, tenacitatea, perfecta stapânire a limbii maghiare) l-au facut pe Maniu nu doar reprezentantul cel mai de seamă al românilor în Parlamentul de la Budapesta, dar şi al celorlalte minorităţi (slovacă şi sârbă), care constituiseră împreună cu românii „Clubul Parlamentar al Naţionalitaţilor”.

Debateur parlamentar de mare clasă, Iuliu Maniu se va face remarcat încă de la discursul său inaugural, rostit la 21 mai 1906 în faţa unui parlament extrem de ostil şi agresiv, când nu va ezita să critice ferm politica oficială pentru că „încă de la 1867, conduce destinele ţării acesteia spre nefericirea ei şi care nu se poate caracteriza altfel decât cu cuvântul:dominaţiunea exclusivismului de rasă şi de clasă”. Niciodată nu se auzise sub cupola Dietei de la Budapesta un protest atât de energic împotriva conceptului de naţiune maghiară unitară, precum cel rostit de Maniu. Atunci când un deputat maghiar a jignit statul român afirmând că e o ţară balcanică zdrenţuită, Maniu a replicat ferm:„Nu e un stat zdrenţuit, ci sfâşiat”.

Tot în această perioadă, Maniu va stabili contacte şi cu factorii politici de la Bucureşti, văzuţi de fruntaşii ardeleni atât ca reprezentanţii legitimi ai românismului, cât şi ca un punct de sprijin în eforturile lor de a îmbunătăţi viaţa românilor din Transilvania. Jocul acesta politico-diplomatic era însă unul mai complicat, cuprinzând mai mulţi actori decât guvernele de la Bucureşti şi Budapesta şi conducerea PNR. Oficialităţile germane, care îşi doreau ca România să rămână în orbita Triplei Alianţe, îşi dădeau seama că politica de maghiarizare a guvernului ungar pune presiune pe oficialii români, şi atunci încercau, prin intermediul împăratului Austro-Ungariei şi al guvernului de la Viena, să obţină anumite concesii din partea liderilor maghiari în favoarea românilor din Ardeal. Din păcate, toate aceste eforturi se loveau de încăpăţânarea Budapestei de a relaxa politica sa faţă de minorităţi şi de a renunţa la conceptul de naţiune maghiară. „O preocupare importantă a lui Iuliu Maniu a fost strângerea legăturilor cu oamenii politici din Regatul României. În acest spirit, el a avut, între 1912-1913, discuţii cu regele Carol I şi cu Ion I.C. Bratianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal, cărora le-a prezentat situaţia reală a românilor din Transilvania şi multiplele greutăţi cu care se confruntau, stabilind modalităţi de acţiune comună”. (Ioan Scurtu)

Insistenţele guvernului român pe lângă autorităţile de la Viena şi mai ales Budapesta, unde au găsit un interlocutor deschis la dialog, premierul Istvan Tisza, au dus la demararea unor tratative între oficialii maghiari şi conducerea PNR, în anul 1913, deşi contactele preliminare începuseră încă din 1910. Tisza, personalitatea politică maghiară care domina perioada, îşi dorea o înţelegere cu românii, pe ideea ca împreună trebuie să facă faţă „amenintarii slave”! Din nefericire, el nu intenţiona însă să facă decât concesii minore şi aparente, devotamentul său faţă de conceptul Ungariei ca stat naţional maghiar fiind de nezdruncinat. Din această cauză, tratativele nici nu aveau cum să aducă la rezultate palpabile şi serioase.

Iuliu Maniu anunţă în Parlament,  la 14 octombrie 1929,  rezultatul votului prin care Constantin Sărăţeanu,  fost consilier la Înalta Curte de Casaţie,  devine membru al Regenţei

Iuliu Maniu anunţă în Parlament, la 14 octombrie 1929, rezultatul votului prin care Constantin Sărăţeanu, fost consilier la Înalta Curte de Casaţie, devine membru al Regenţei

Maniu e acela care într-o şedinţă a Comitetului Naţional, la Budapesta, în anul 1912-1913, s-a declarat categoric împotriva oricărei înţelegeri cu ungurii. «Nu poate fi pace între noi şi unguri, a spus în aceea şedinţă Iuliu Maniu;sau ei ne doboară pe noi, sau noi îi doborâm pe dânşii». Acesta e limbajul pe care îl ţine şovăielnicul Maniu în momentele hotărâtoare”. (Sterie Diamandi)

Cert e că Istvan Tisza nu a putut înfrânge hotărârea românilor şi, în primul rând, a lui Iuliu Maniu, de a-şi apăra fiinţa naţională, aşa încât, la începutul anului 1914, tratativele au fost întrerupte. Cu aceasta s-a pierdut şi ultima şansă a unei înţelegeri rezonabile româno-maghiare în cadrul existent al Dublei Monarhii.

Războiul

În noile condiţii survenite în urma declanşării războiului, guvernul de la Budapesta a decis să ceară liderilor PNR declaraţii de loialitate faţă de statul dualist, precum şi semnarea unui document prin care fruntaşii românilor ardeleni să solicite guvernului de la Bucureşti să meargă alături de Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria). Cercurile oficiale budapestane puneau mare preţ mai cu seamă pe adeziunea lui Maniu la politica oficială a statului. Răspunsul acestuia a fost însă categoric:„Nici sub spânzurătoare nu am putut spune ca România să meargă alături de Austro-Ungaria”. În septembrie-octombrie 1914 vor avea loc noi tratative între guvernul maghiar şi liderii PNR, eşuate de asemenea, iar în iulie 1915 Germania se va implica în aceste tratative româno-maghiare, din dorinţa de a aduce mai repede România în tabăra sa. În ambele situaţii, Maniu respingea „această măruntă politică de târguieli”, menită doar „să adoarmă conştiinţele”.

În timpul celor trei ani de război, petrecuţi pe frontul italian (1915-1918), Iuliu Maniu revine de câteva ori în Transilvania, în permisie, pentru a discuta cu ceilalţi lideri ai PNR, asupra acţiunilor ce trebuiau întreprinse în vederea eliberării Transilvaniei de sub asuprirea maghiară. Intrarea României în război de partea Antantei (Franţa, Rusia, Marea Britanie), pe 15 august 1916, a dus la o serie de măsuri represive ale autorităţilor maghiare împotriva românilor:arestarea şi internarea în lagăre a unui mare număr de intelectuali, suspendarea publicaţiilor româneşti, maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti din zona de frontieră etc.

„În definitiv, ce vor românii?”

Între timp, liderii românilor ardeleni se organizează în vederea gestionării noii situaţii ivite după prăbuşirea imperiului austro-ungar. La 31 octombrie 1918 se înfiinţează la Budapesta Consiliul Naţional Român Central, format din şase reprezentanţi ai PNR (Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Lazăr, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop, Teodor Mihali, Aurel Vlad) şi şase ai Partidului Social Democrat (Ioan Flueraş, Iosif Jumanca, Bazil Surdu, Tiron Albani, Enea Grapini, Iosif Renoiu), ce se va muta peste câteva zile la Arad, de unde, din casa lui Cicio-Pop, va conduce acţiunea de eliberare a Transilvaniei de sub dominaţia maghiară şi de unire cu România.

La 10 noiembrie, CNR pretindea noului guvern maghiar condus de Mihaly Karoly să-i recunoască dreptul de guvernare asupra românilor din „Ardeal şi Ţara ungurească”. Karoly, care conta ca un politician moderat – spre deosebire de Istvan Tisza –, îl trimite la Arad pe Oskar Jaszi, ministrul naţionalităţilor, în speranţa că va mai putea salva ceea ce, de fapt, nu putea fi salvat:apartenenţa Ardealului la Ungaria. Jaszi dorea o formulă provizorie federativă în cadrul regatului maghiar, până la deciziile Conferinţei de pace de la Paris.

Delegatia CNR, compusă din Ştefan Cicio-Pop, Enea Grapini, Vasile Goldiş, Iosif Jumanca şi Ghiţă Crişan, înclină spre găsirea unui „modus vivendi” cu guvernul de la Budapesta, pentru a evita vărsările de sânge, mai ales că, în estul Ardealului, secuii se înarmau masiv. În acele momente de cumpănă pentru naţiunea română, când liderii PNR păreau gata să ajungă la un compromis cu autorităţile maghiare, Maniu se repede ca un uliu de la Viena, afirmând clar în faţa lui Jaszi:„Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”, iar la întrebarea ministrului maghiar, „În definitiv, ce vor românii?”, Maniu răspunde tranşant şi definitiv:„Despărţirea totală”.

„În aceste momente ne vom purta vrednic de timpurile pe care le trăim”

Acestea fiind zise, tratativele eşuează pe data de 15 noiembrie 1918 şi, în aceeaşi zi, Consiliul Naţional Român hotărăşte convocarea, la Alba Iulia, a unei Mari Adunări Naţionale care să decidă soarta românilor din Transilvania. Convocarea era redactată de către Vasile Goldiş:„În numele dreptăţii eterne, naţiunea română să-şi spună cuvântul asupra sorţii sale. În scopul acesta convocăm Adunarea naţională a naţiunii române la Alba-Iulia, cetatea istorică a neamului, pe ziua de duminică, 1 decembrie 1916, la orele 10”.

În Sala Unirii, precedat de Ştefan Cicio-Pop şi Teodor Mihali, intră Iuliu Maniu. După un moment plin de emoţie de tăcere, reprezentanţii celor două biserici româneşti, ortodoxă şi unită, se ridică în picioare şi dau tonul aplauzelor şi ovaţiilor. Era o spontană şi unanimă recunoaştere a operei realizate de Iuliu Maniu ca şef al revolutiei naţionale. „În acel moment când unanimitatea aclamaţiilor îl designa ca şef al poporului roman de pe teritoriul Ungariei, şi Adunarea din Alba-Iulia vota rezoluţia Unirii cu România, lua sfârşit lupta începută de Inocenţiu Micu. Istoria românilor intra într-o fază nouă”. (Pamfil Şeicaru)

Maniu, vizibil emoţionat, va susţine un discurs patetic referindu-se la trecut, dar perfect articulat şi logic în punctele sale vizând prezentul şi viitorul naţiunii române:„Dacă privim îndărăt la suferinţele îndurate de neamul românesc, dacă ne amintim de sângele vărsat, nu ştim cum să mulţumim lui Dumnezeu, că ne este dat, nouă, celor din generaţia de acum, să trăim aceste timpuri de înălţare. În aceste momente ne vom purta vrednic de timpurile pe care le trăim. Vrednicia naţională se judecă după înţelepciunea, cuminţenia şi înălţarea sufletească cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră”. Şi liderul ardelean continua:„Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori”.

Adunarea votează rezoluţia Goldiş în unanimitate şi alege un Consiliu Dirigent care să administreze afacerile Transilvaniei până la deplina unire cu ţara-mamă, în fruntea căruia este ales Iuliu Maniu.

Era încă o dovadă că Maniu se remarcă la Alba-Iulia drept cea mai puternică personalitate a românilor, însuşi Nicolae Iorga considerându-l „înfăptuitorul“ Unirii.

O mare de pălării: Iuliu Maniu,  înconjurat de ziariştii anilor interbelici (negativ pe sticlă,  fondul Iosif Berman)

O mare de pălării:Iuliu Maniu, înconjurat de ziariştii anilor interbelici (negativ pe sticlă, fondul Iosif Berman)

În urma decesului, la 23 februarie 1919, a lui Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Român.

Principalele provocări cu care se va confrunta Maniu, în această dublă calitate, vor fi, în plan intern, organizarea Transilvaniei din toate punctele de vedere, ca urmare a retragerii administraţiei maghiare, iar în plan extern reprezentarea intereselor Ardealului în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, din 1919. Maniu însuşi considera că introducerea administraţiei româneşti în Transilvania, reprezintă, după Unire, cea mai remarcabilă realizare a sa ca om politic.

Peste 80% dintre funcţionarii vechiului regim austro-ungar refuzaseră să depună jurământul de credinţă faţă de noile autorităţi române, aşa încât toata activitatea administrativă era blocată. În aceste condiţii, Iuliu Maniu, cu o neclintită voinţă, face apel la toţi românii conştienti să-şi abandoneze propriile meserii ca să se înregimenteze în administraţia transilvăneană. „Aşa s-a înregistrat voluntariatul a 420 de preoţi, a 180 de medici şi a 600 de avocaţi români, care au renunţat la meseriile lor ca să ocupe posturi de pretori, de notari, să intre în magistratură pentru a scoate din impas administraţia Transilvaniei“. (Corneliu Coposu)

Simptomatic pentru moralitatea lui Maniu şi înaltul său spirit de dreptate este că atunci când va deveni prim-ministru al României, în 1928, va introduce o lege prin care tuturor foştilor funcţionari austro-ungari, statul roman se obliga să le plătească integral pensiile, ca şi când ar fi lucrat toată viaţa pentru România.

Rolul Partidului Naţional Român în configuraţia politică a României Mari

O altă problemă existentă pe masa Consiliului Dirigent era cea a învăţământului românesc din Transilvania. Înainte de Unire existau doar trei licee româneşti, la Braşov, Beiuş şi Caransebeş. Trebuiau însă cel puţin 20. Maniu propune şi realizează chemarea învăţătorilor şi absolvenţilor de liceu în cadrul unui curs de trei luni, în urma căruia deveneau profesori de liceu în diferite domenii. Totodată, Maniu se ocupă şi de înfiinţarea unei Universităţi româneşti la Cluj, reuşind să aducă în capitala ardeleană nume prestigioase ale ştiinţei şi culturii românesti:Victor Babeş, Emil Racoviţă, Sextil Puşcariu, pe lânga propriul sau frate, Cassiu Maniu, devenit titular al catedrei de drept roman, şi al nepotului său, Romulus Boila, ce va ocupa catedra de drept constituţional. În ceea ce priveşte reprezentarea externă a intereselor Transilvaniei, Maniu îi va delega „fratelui” Alexandru Vaida-Voevod acesta sarcină, neuitând însă niciun moment să-l „ghidoneze” în activitatea sa diplomatică.

Părea logic ca partidele naţional-liberal condus de către Ionel Brătianu şi partidul naţional român al lui Maniu să fuzioneze, mai ales că aceasta era şi dorinţa regelui Ferdinand. Încă din vara lui 1919, Brătianu îi propusese fuziunea celor două partide lui Maniu, dar ultimul refuză. „Privind dinspre Transilvania spre Bucureşti, Maniu constata că, în ciuda unor principii mai mult sau mai puţin identice, ceea ce deosebea formaţiunea lui de partidele istorice din vechiul regat era mentalitatea liderilor… PNR avea conştiinta că întruchipează Occidentul şi democraţia, în raport cu partidele istorice, ce păreau o încarnare a Orientului bizantin”. (Apostol Stan)

În plus, Maniu, deşi recunoştea excepţionalele calităţi ale lui Brătianu, era deranjat de autoritarismul cu care acesta îşi conducea partidul şi de faptul că se înconjura de oameni slabi, care se lăsau dominaţi de liderul liberal. Era însă evident că PNR, pentru a putea juca un rol central în noua Românie, trebuia să-şi extindă influenţa dincolo de arcul carpatic, şi cel mai logic era să fuzioneze cu unul din partidele regăţene. Fuziunea cu liberalii fiind exclusă, rămâneau doar câteva variante, Partidul Conservator, Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga, Liga, apoi Partidul Poporului condus de generalul Alexandru Averescu, Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache şi Partidul Conservator-Democrat, fondat de Take Ionescu.

Aliatul natural al PNR în Vechiul Regat nu putea fi decât Partidul Ţărănesc, cel despre care Ion Mihalache, liderul său, spunea că s-a născut în tranşeele Primului Război Mondial. Fuziunea s-a realizat în 1926.

Argetoianu ne relatează cu multă savoare momentul fuziunii dintre PNR şi Partidul Naţionalist al Poporului, formaţiune condusă de el însuşi şi Nicolae Iorga:„Am luat o foaie albă de pe masă, am semnat-o jos şi am dat-o lui Maniu:Pune dumneata ce condiţii vrei, eu le primesc dinainte, şi iată, le ai semnate gata. A rămas omul mut şi n-a ştiut ce să-mi spuie. Graţie acestei figuri, pertractările noastre au durat trei zile, în loc să ţie trei săptămâni”. Noul partid realizat în urma tratativelor Maniu-Argetoianu va avea o conducere bicefală asigurată de către Nicolae Iorga şi Iuliu Maniu.

Iuliu Maniu (în centrul imaginii) şi profesorul Dimitrie Gusti (primul din dreapta) la o festivitate în anii 1930 (foto: Iosif Berman)

Iuliu Maniu (în centrul imaginii) şi profesorul Dimitrie Gusti (primul din dreapta) la o festivitate în anii 1930 (foto:Iosif Berman)

După dizolvarea Consiliului Dirigent la 4 aprilie 1920, de Guvernul Alexandru Averescu (2), relațiile dintre Iuliu Maniu și politicienii din București s-au înrăutățit. Acuzând favorizarea PNL și împingerea intelectualității ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituția din 1923.

Iuliu Maniu nu a participat de asemenea, la încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocși, deși ponderea ortodoxă în Transilvania era de doar 27%.

Partidul Național Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Național Țărănesc. Iuliu Maniu a fost președinte al partidului (1926-1933 și 1937-1947) și de trei ori prim-ministru al României între 1928 și 1933.

Iuliu Maniu s-a opus în permanență guvernării autocratice a regelui Carol al II-lea, iar în particular înființării în 15 decembrie 1938 a Frontului Renașterii Naționale, o formațiune totalitară, care dădea startul unipartidismului român. În aceeași zi de 15 decembrie 1938, Iuliu Maniu și alți cincizeci de membri importanți (ardeleni și bănățeni) ai Partidului Național Țărănesc, au prezentat regelui Carol al II-lea un memorandum: Patria de lux. Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crișana, Satu-Mare, Maramureș) prezentat M.S. Regelui Carol II în 15 decembrie 1938, în care este sever criticată dictatura regală și centralizarea excesivă a țării.

Începând cu 1940, Maniu a fost un opozant al regimului lui Ion Antonescu, între Maniu, Brătianu și Ion Antonescu existând un schimb extensiv de corepondență privitoare la deciziile politice ale conducătorului statului. În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care au implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală; Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944.

În perioada comunistă, arestarea, întemnițarea

După 23 august 1944 Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale. La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalului Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidențială că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.

S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști.

În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Avea 74 de ani și a fost trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat, împreună cu Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzești, N. Carandino și alții din ”lotul Maniu”, la Sighet. În ultimele luni de viață, colegul său de celulă a fost N. Carandino, în ale cărui memorii se găsesc relatările privind ”testamentul politic” și ”testamentul religios” ale ”Domnului Președinte”, precum și detalii importante din viața, activitatea politică, gândirea morală, religioasă, politică a lui Maniu. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, în vârstă de 80 de ani, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.

În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947. La 1 decembrie 1998 a fost dezvelit Monumentul lui Iuliu Maniu din București. La Bădăcin a fost recuperată casa Iuliu Maniu, în care urmează să fie amenajat un muzeu.

sursa: wikipedia, historia.ro, ziarele vremii, Keith Hitchins.

 

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.