Mihail Neamțu: „Rațiunea are nevoie de credință pentru a fi desăvârșită”

Filosof, teolog  și eseist, Mihail Neamțu este  cel despre care omul de cultură Andrei Pleșu a afirmat la un moment dat că „rareori am întâlnit un amestec atât de convingător între candoare şi îndrăzneală, între smerenia căutătorului şi siguranţa de sine a savantului. Era, de mult, nevoie de cineva care să vorbească simultan – şi cu egală graţie – limba culturii şi pe aceea a credinţei, cineva care să citească şi pe Sfinţii Părinţi, şi pe Rorty, cineva, în sfârşit, care să fie, cu naturaleţe, vechi şi nou deopotrivă”.

Tocmai despre acest raport dintre credință și rațiune pe calea mântuirii, dar și despre rolul și implicarea Bisericii și a preoților în societate, a acceptat să ne vorbească, în rândurile ce urmează, doctorul în Teologie la King’s College London, lectorul universitar Mihail Neamțu.

Domnule Mihail Neamțu, ultima dumneavoastră apariție editorială, apărută la Editura „Lumea credinței” în acest an, poartă titlul „Credinţă şi raţiune. Dialoguri, contradicţii, împăcări“. Pornind de la acest ultim volum semnat de dumneavoastră, ne puteți spune ce loc ocupă dialogul, contradicțiile și împăcările în raportul credință – rațiune?

Credinţa şi raţiunea sunt pentru mine două expresii ale unor realităţi istorice;  tradiţia este o realitate care susţine credinţa, modernitatea este o altă realitate care susţine rațiunea. Există de asemenea un plonjon în mister, în realitatea tainei creației lui Dumnezeu,  și există și un decupaj foarte fin și foarte rece, pe care uneori,  gândirea noastră discursiv-științifică îl poate realiza, de pildă, prin științe ca biologia, fizica, etc. Noi putem aborda realitatea în foarte multe feluri:  într-un mod poetic, într-un mod teologic, într-un mod doxologic, analic sau metafizic. Dar toate aceste abordări depind foarte mult de modul în care noi vrem să trăim. În ceea ce mă privește, am vrut să trăiesc cu ambele dimensiuni în viață; n-am vrut niciodată să renunț la darul credinței pe care l-am moștenit în familie, de la bunici și părinți, nici la darul rațiunii, cu condiția ca această rațiune să nu fie una seacă și sterilă, care nu răspunde la neliniștile inimii și la întrebările fundamentale cum ar fi „Ce este iubirea?”, „Ce este suferința?”, „Ce este moartea?”, etc.  Mă tem că la aceste întrebări, rațiunea lipsită de Dumnezeu și într-un fel autonomă în raport cu Revelația, nu știe să răspundă. Și atunci am încercat să le pun în dialog. Ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, cred că dialogul este esențial, contradicțiile sunt inevitabile, iar împăcarile sunt binevenite, dacă rațiunea și credința stau în orizontul cunoașterii lui Dumnezeu.

Care este calea cea mai solidă și mai sigură de a ajunge la Dumnezeu: calea credinței sau calea rațiunii?

Aici depinde foarte mult de construcția fiecărui om. Există persoane care sunt înzestrate cu o capacitate extraordinară de a gândi fenomene și procese, de a analiza și  de a sintetiza, de a opera deducții și inducții logice, de a crea silogisme și, până la urmă, de a descoperi realități noi despre natura înconjurătoare, despre creație. Acești oameni, mai ales cei cu o instrucție adecvată, vor folosi până la capătul vieții rațiunea, dar ei adesea se întorc la credință, așa cum a făcut-o, de pildă, Blaise Pascal. Există și alți oameni în schimb, care, constrânși de împrejurările vieții, n-au fost expuși întrebărilor pe de o parte foarte presante, pe de cealaltă parte roditoare, ale gândirii critice ale rațiunii. Oamenii simpli, căci despre ei este vorba, pot adesea, și poate fac foarte bine alegând această cale, să rămână doar la credință. Nu este necesar întotdeauna să dezvolți un întreg sistem, un întreg aparat analitic sau intelectual ca să îți explici lumea din jur. Poți trăi viața ca pe o poezie, ca pe o parabolă plină de bogăție și sensuri. Prin urmare, credința este cu siguranță cea prin care te mântuiești, dar nu fără fapte, și rațiunea are nevoie în orice caz de credință, pentru a fi desăvârșită.

„Adevărul credinței poate fi rostit în mai multe feluri, fără ca el să se schimbe peste veacuri”

De-a lungul timpului, s-a format tot mai mult ideea existenței unui adevăr științific, diferit de cel religios. Există două adevăruri?

Există un singur adevăr, dar felul în care îl cunoaștem este inadecvat. Știința se află într-un proces continuu de autoevaluare și revizuire, dar nu același lucru se poate afirma despre credință sau  despre adevărul credinței, căci „Iisus Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veac”, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel. Să nu înțelegem de aici că adevărul Bisericii este static, ci el are propria lui dinamică, și unghiuri de interpretare diferite. Este ca și cum te-ai uita la o floare sub diferite unghiuri, iar bogăția de culori ți se revelează în mod diferit în funcție de anotimp, în funcție de lumina de afară sau din cameră, în funcție de intensitatea soarelui, etc. La fel se întâmplă și cu istoria Teologiei; noi contemplăm misterul Dumnezeirii în felurite chipuri, fără însăi să-l epuizăm vreodată prin discurs, prin dogme, prin mărturisiri de credință. Poate avea loc o schimbare de perspectivă și de limbaj, uneori necesară, pentru că, de exemplu, felul în care teologia patristică a exprimat misterul Dumnezeirii e unul în lumea greacă, unde există o foarte mare aplecare spre concepte, ca „prosopon”, „ousia”, „ipostasis”, pe care nu le poți găsi în teologia siriacă a Sfântului Isaac Sirul sau Efrem Sirul, unde aceleași taine ale mărturisirii apostolice sunt rostite cu un apel la un alt registru, mai mult al metaforei decât al conceptului. Nu există în acest caz o contradicție, ci doar o complementaritate; adevărul credinței poate fi rostit în mai multe feluri, fără ca el să se schimbe peste veacuri”.

Printre sintagmele pseudo-creștine ce sunt vehiculate cu multă convingere de cei ce pretind că au citit Biblia, un loc de frunte îl ocupă „Crede și nu cerceta”. Ce ne puteți spune despre această afirmație?

Nu cred că există măcar vreo referință patristică care să impună această viziune oarbă, să crezi fără să cercetezi. Aș spune că există chiar o legitimitate în narațiunea biblică despre Apostolul Toma, care încurajează curiozitatea, anume citatul „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede”. Abia apoi după acest episod vine și mărturisirea lui Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu”, însoțită de o mică mustrare din partea Mântuitorului prin cuvintele: „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut!“. În nici un caz nu mi se pare că a nu cerceta este o atitudine corectă. Ce să nu cercetezi, Scripturile? Aceasta este împotriva poruncii Mântuitorului, care ne spune „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică” sau „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”.

Schimbând puțin registrul, cum credeți că ar trebui Biserica să se implice în societatea actuală?

Avem foarte multe cazuri în care e nevoie de implicarea fermă a Bisericii, chiar în aceste zile, când se discută foarte intens despre felul în care definim sau nu definim familia. Va fi oare pentru români întotdeauna clar că nu poți să te gândești la familie fără să invoci relația, uniunea, între bărbat și femeie, cu deschidere spre nașterea de prunci? Va fi oare evident pentru noi că o relație să spunem întâmplătoare între un bărbat și o femeie, un concubinaj, care astăzi este recunoscut de lege, nu poate fi pus pe același plan cu angajamentul foarte serios în fața semenilor, a Bisericii și a statului, pe care și-l iau doi miri? Sper că da. Trăim într-o lume care este afectată de boli și maladii spirituale care duc spre abandonul copiilor, spre divorț, și cred că în aceste cazuri Biserica ar trebui să intervină mai ferm.

Există nevoia unei pastorații în Biserica noastră, pe care mulți preoți și-au asumat-o deja, dar nu trebuie uitată, pe lângă slujirea liturgică, pastorală și filantropică, și nevoia unui dicurs profetic.

Când spun acest lucru, mă refer la faptul că mi-aș dori să văd în spațiul ortodox preoți și episcopi cu curajul de a interpela tendințele seculariste ale vremii, de a discuta cu premieri, cu parlamentari, cu oameni de decizie, cu juriști, despre problemele care afectează grav sistemul de valori al societății noastre. Cred că uneori e loc de mustrare, așa cum uneori e loc de mângâiere, și cred că mustrarea nu trebuie să fie una personală, ci una făcută în duhul trezviei, care să îi trezească pe oameni din beția gloatei care l-a ales pe Baraba în locul Mântuitorului, beție pe care de multe ori o incită și o cultivă mass media iresponsabilă, și, cu ajutorul Bisericii și ai păstorilor ei, aș vrea să văd o mai mare aplecare spre un discurs al responsabilității, oriunde avem nevoie de decizii importante. România trece printr-o profundă criză economică, care are, evident, rădăcini spirituale, despre care s-ar putea vorbi și în termeni teologici. În rugăciunea «Tatăl nostru», se spune explicit «Și ne iartă nouă datoriile noastre, așa cum iertăm și noi datornicilor noștri», în limba greacă  „και άφες ημίν τα οφειλήματα ημών,ως και ημέις αφίεμεν τοις οφειλέταις ημών”. Avem clar în acest caz o referință la problema datoriilor, iar faptul că statul român, prin miliardele de datorii, îi împovărează pe actualii și viitori locuitori și copii ai acestei țări, este și o problemă a Bisericii. Mi-aș dori ca Biserica noastră să-și asume cu un plus de curaj un ton profetic, care să avertizeze și să mustre practica dublului discurs, a minciunii și a fraudei morale.

„Un preot este un ziditor de punți”

Cum arată preotul ideal, în viziunea dumneavoastră?

Cele mai mari păcate sunt cele pe care le ai, și preotul ideal e duhovnicul tău, care mângâie și tămăduiește sufletul tău mai bine decât toți ceilalți. Nu cred însă că există o definiție ideală a preotului. Există atâtea nevoi în sufletul omenesc, încât niciodată un singur om nu le va putea satisface. De aceea, noi avem sobornicitate în Biserică, de aceea avem și sobor de preoți la multe slujbe, pentru că vedem în ei diversitatea harurilor, de care vorbește Sfântul Apostol Pavel. Nu toți sunt dascăli, nu toți sunt apostoli, nu toți sunt vindecători, ci fiecare are un dar anume. Un preot, în viziunea mea, ar trebui să fie în primul rând părinte, un om cu inimă largă, care poate să asculte, care suferă cu tine și se bucură cu tine deopotrivă, un om incapabil de gelozie sau de rivalitate în raport cu proprii săi fii duhovnicești, un om care are intuiția neliniștilor tale înainte ca tu chiar să le poți rosti, un om care te pomenește la slujbele pe care le săvârșește, un om care te mustră atunci când ești mândru și te îmbărbătează atunci când ești slab, un om care se îngrijește nu numai de el și de familia lui, ci mai ales de întreaga lui parohie, un om care are curaj și care strânge la masa lui persoane învrăjbite, căutând să le împace. Un preot este un ziditor de punți și prima punte este cea care s-a rupt adesea în inima noastră, cea dintre noi și Dumnezeu. Când preotul facilitează acest contact dintre noi și Dumnezeu, cred că el se cuvine a fi socotit ideal.

Am ajuns și la ultima întrebare, una mai personală. Din proprie experiență, ce ne puteți spune: este dificil sau riscant pentru un intelectual sau o persoană publică de la noi să-și asume în mod public și să vorbească despre credința sa?

Ce vă pot spune din  experiența mea este că e riscat să vorbești despre un țăran Gheorghe sau un țăran Ion, care aveau pământ, grapă, cal și plug, și care mai aveau pe deasupra, și o credință. Când vorbești despre țăranul Gheorghe și țăranul Ion că-și sărută icoanele, căci așa spune poemul lui Radu Gyr, sigur că riști să fii condamnat și etichetat. Însă eu nu cred în etichete, pentru că etichetele se pun pe borcane, nu pe oameni. Oamenii sunt vii și sunt făpturi tainice, sunt un permanent mister, care se poate actualiza fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, fie dimpotrivă, în tărâmul neascultării. Cred că există un risc pentru intelectualul creștin de a fi uneori etichetat, de a fi uneori marginalizat, după cum există și un risc al ipocriziei. De aceea trebuie să avem o măsură în toate și să vorbim atunci când și trăim, iar atunci când nu trăim să vorbim pentru a redescoperi dorul de cele sfinte. Cred că e important să fii fidel, să fii autentic, să fii tu însuți, în dozele pe care ți le recomandă conștiința, bunul simț, credința, duhovnicul, și până la urmă tradiția Bisericii, care a spus că există în ideea de măsură un imperativ care nu anulează deloc nici căldura inimii, nici entuziasmul. Trebuie să fim măsurați, și, ca să cităm un dicton clasic, „să spunem nimic prea mult”.

 

Recommended For You

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.