,,Tot încercând să îi oferim prea multe lucruri, îi reducem din autonomie și cu cât îi reducem din autonomie, cu atât el e mai speriat. Păi creierul meu, dacă eu nu mi-am făcut niciodată singur patul, sau nu mi-am pus singur în farfurie, sau nu mi-am pus farfuria la spălat, sau nu mi-am spălat-o, dacă eu mă duc în tabără în vacanța de vară, ce poate să spună creierul meu despre cum va fi acolo. Că va fi dezastru, pentru că niciodată n-am făcut lucrurile acestea. Dar dacă eu le fac singur, eu sunt mult mai liniștit”.
Părinții trebuie să dezvolte autonomia copilului. Adică să învețe pe copii cât mai multe lucruri cu capul lor și cu mâinile lor. Practice. Să-și aranjeze în cameră, să-și pună farfuria pe masă – nu sunt filozofii – să facă lucruri cu capul lor și cu mâinile lor. Atunci o să aibă copii robuști. O să aibă copii rezistenți și atunci n-o să fie atât de sensibili la ce se întâmplă în școală. Principala modalitate de a preveni bullying-ul este creșterea rezilienței. Adică ai copii care sunt tot mai rezistenți și atunci nu sunt ca fulgii de nea, cum se spune, pentru că acum a apărut în literatură acest concept de generația fulgilor de nea, adică generația copiilor care au fost atât de mult protejați de părinți încât ei acum devin vulnerabili la orice mică alterare a mediului în care trăiesc. Adică ce-am făcut cu supra-protecția? I-am vulnerabilizat (…).
Apoi este rolul școlii, doar în al doilea rând. Modul în care interacționează profesorul cu elevii, aici este o a doua sursă de anxietate majoră. Dar cum v-am spus înainte – un profesor care predă și o anumită atitudine față de disciplina pe care o predă. Dacă eu sunt un profesor ultra sever și îl critic de fiecare dată pe elevul meu, nu numai că îl critic pentru că nu știe, îl ironizez, îl supăr, îl minimalizez, atunci el va asocia emoția pe care eu i-am pricinuit-o la ora mea de matematică, de exemplu, i-am pricinuit anxietate, sentimentul de rușine, sentimentul de umilință, el va asocia aceste sentimente cu materia mea. Și atunci aveți explicația de ce inclusiv elevii buni, care învață de frica profesorilor, când este să aleagă matematica sau fizică spun „Nu, mulțumesc!”. Și tu-i spui bine, dar ai fost foarte bun la matematică? Și îmi spune da, dar nu prefer. De ce? Pentru că s-a asociat cu o emoție negativă. Asta trebuie să înțeleagă profesorii, că emoția pe care ei o produc atunci când predau va fi asociată cu materia pe care o predau și atitudinea elevilor față de materie va fi mediată de această emoție pe care ei o livrează alături de conținut.
Iar pe de altă parte, apropo de fericire, deci clar e bine să avem copii cât mai fericiți. Da, dar să ne lămurim: școala nu este locul în care principalul rezultat trebuie să fie creșterea stării de fericire. Școala este un loc unde principalul rezultat trebuie să fie creșterea calității de cunoștințe. Ăsta este principalul lucru la școală. Nu mergem la școală numai ca să fim fericiți. Fericirea este un fenomen, o stare care este fulgurantă, e foarte trecătoare, pe care o obținem din faptul că practicăm un sport, că avem un proiect personal, ceva ce vrem să facem noi, că avem un hobby, că profesorul ne predă cu entuziasm ceea ce predă, că părintele nostru ne-a făcut rezilienți ș.a.md. Din conjuncția aceasta am eu o stare de bine” a mai spus Mircea Micle pentru sursa citată.
