Uncategorized

Mişcarea naţionalistă în Transilvania.

Din punct de vedere european nationalismul şi liberalismul au avut acelaşi drum în secolul al XIX-lea. În partea Europei răsăritene, aceste două concepte s-au dezvoltat mai ales în interiorul celor doua imperii care se luptau pentru hegemonie în Balcani şi anume Imperiul Austro Ungar şi Imperiul Ţarist. Datorită tendinţelor represive, ele au reusit să provoace apariţia unor puseuri de sentimente naţionaliste ale populaţiilor din zona balcanică care au început să se materializeze în mişcări de eliberare naţională.

Cazul Transilvanean este un pic mai complicat deoarece de soarta acestuia era direct interesată Ungaria şi prin intermediul ei, Austria. Pentru românii din Transilvania, menţinerea autonomiei însemna mai mult decât libertate, ea însemna identitate naţională.

Partidul Național al Românilor din Transilvania a fost înființat în anul 1869, după alipirea Transilvaniei la Ungaria în anul 1867. Programul politic al partidului a fost acela al pasivismului, drept consecință a nerecunoașterii integrării Marelui Principat al Transilvaniei în Ungaria. Președinte al partidului a fost Ilie Măcelar.

La 12 mai 1881 a fuzionat cu Partidul Național al Românilor din Banat și Ungaria, în urma cărei fuziuni a rezultat Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria, partid care inițial a mers tot pe linia pasivismului și a colaborării exclusiv cu Curtea de la Viena, boicotând autoritățile de la Budapesta.

Direcția partidului a alcătuit ”Memorialul” pentru a fi distribuit în Transilvania şi în străinătate. Acest document conţinea o lungă justificare a independenţei Transilvaniei de Ungaria.

În zilele de 8-9 ianuarie/20-21 ianuarie 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român (PNR) s-au întrunit într-o conferinţă extraordinară la Sibiu, alegând ca preşedinte al partidului pe doctor Ioan Raţiu. Totodată, s-a hotărât elaborarea unui Memorandum al românilor, adresat împăratului de la Viena, Franz Joseph. Personalităţile politice care au scris “Memorandumul” au fost Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote. Mișcarea memorandului s-a desfășurat în jurul ziarului “Tribuna” din Sibiu.

Memorandumul a susţinut revendicările românilor din imperiu şi a denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţă practicată de guvernul de la Budapesta. Împăratul Franz Joseph a refuzat să primească delegaţia “memorandiştilor”, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată. Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj “procesul memorandiştilor”, în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al PNR, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare. La 16/28 iulie 1894, guvernatorul ungar a interzis activitatea Partidului Naţional Român, invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate (a doua interdicţie a PNR). Răsunetul internaţional, favorabil “memorandiştilor” a făcut ca împăratul Franz Joseph să hotărască amnistierea acestora.

În baza noului program însuşit de partid la Congresul de la Sibiu (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica „pasivismului”, fiind adoptată cea a luptei parlamentare – „activismul”. Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi opt deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod. Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit permanent de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate. Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar. După începerea primului război mondial, guvernul Tisza a încercat, într-o primă fază, să obţină sprijinul populaţiei româneşti, solicitând liderilor politici să facă declaraţii de fidelitate faţă de Austro-Ungaria. La refuzul imensei majorităţi a conducătorilor români de a accepta acest demers, contele Tisza a trecut la contra măsuri, emiţând în iulie 1914 un număr de 33 de ordonanţe prin care se suprimau, parţial sau total, o serie de libertăţi cetăţeneşti:libertatea presei, a întrunirilor etc. În faţa acestor acţiuni, pentru a-şi feri membrii de represiune şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al PNR a hotărât la începutul lui august 1914 să-şi suspende activitatea (a treia întrerupere a activităţii PNR). La 14 septembrie 1914, într-o întrevedere cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, contele Tisza a făcut ultima încercare de a obţine cooperarea românilor în schimbul unor concesii politice. Tentativa s-a soldat cu un eşec, iar ca măsură punitivă, pe baza Legii nr.18/1915 (a „trădătorilor de patrie”), Maniu a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Italia (de unde a dezertat în 1918).

sursa: historia.ro