Uncategorized

Statul Major al credinței se asigură că este pe calea cea bună, unică, a mântuirii

Înaintarea spre Înviere, începând Postul Mare, are o scurtă oprire legată de stabilirea, respectiv confirmarea coordonatelor. Statul Major al credinței, așa zicând, se asigură că este pe calea cea bună, unică, a mântuirii. Or, la aceasta pare, fără a fi o țintă falsă, că poți ajunge relativ ușor, indiferent de mijloc: pe pământ, în aer, pe apă. Evident, sunt excluse armele murdare: simonia, trufia, batjocura, dorința demonică de a stăpâni, mai ales dacă ești în reverendă și cu engolpion de aur la grumazul de vită turbată, de a călca, la propriu, peste trupuri. Viclenii și imbecilii excluși așadar din start. Sunt dez-incorporați pe motiv de dez-umanizare. Ce se întâmplă cu ei, Dumnezeu știe și nu trebuie să ne interesăm, curioși din fire, cum și unde. Vorba aceea, dincolo de poezie: ducă-se pe pustii! Restul, trupa, își continuă marșul. Cu icneli și poticneli, semeț sau pe burtă, în plin război cu slăbiciunile proprii și mereu cu gândul la depozitul de arme duhovnicești de unde primește muniție: răbdarea, smerenia, înțelegerea, simțul umorului și al ridicolului, empatia, solidaritatea, lacrima. Despre toate acestea ne vorbește azi, actual cum Îl știm, Mântuitorul. Nu ne ține predici, nici nu ne face, vorba ardeleanului, cu capul: clar, direct, fără multă retorică, tocmai pentru că nu este analistul propriei Sale lumi și nici “moderator”. Textual: “Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” În limbaj pastoral, pe înțelesul celor de față, Domnul nu promite un teritoriu, nu cere garanții geostrategice și nu împarte Creația în apuseni și răsăriteni. Simplu, banal chiar: oi și capre. Precum grâul și neghina, fecioare istețe și cele tâmpe, uleiul și apa. Nu instituie, ci constată o realitate articulată în virtutea libertății îngăduite. Ce Taină a iubirii!
Pentru a fi, mai departe, fără echivoc, refuzând falsele nuanțe, dubiile zise deștepte, principiile de nezdruncinat ale fragililor sau fragmentele memoriale aruncate la întâmplare în căruța interesului de moment, El precizează: “Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.” Este de înțeles că ucenicii de față se întreabă, de parcă ar fi fost acuzați nemijlocit, mai ales că aud despre focul cel veșnic, când a fost Hristos în asemenea situații și ei s-au făcut că plouă. Atunci iese, cu putere, vrejul Adevărului la suprafață. Primăvara credinței: “Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut.” Ups! Care “prea mici”? Vecinul de la parter, cancerosul de la scara B, văduva, nițel dusă, infractorul recent eliberat de la pârnaie, cel care locuiește și la 50 de ani cu mama, colegul de serviciu, invidiosul lu’ pește, nesimțitul care îmi ocupă locul de parcare? Care anume? Unde este piticania, ăla “prea mic”? Dar dacă sunt mai mulți, așa, o trupă, o gașcă? Or fi cei cu identitate falsă care mă înjură pe net, precum “David Adam”, care mă spurcă și mă amenință? Cum zic unii: trolli? Cine mă toarnă, de fapt, la Șefu’? Chinuitoare întrebări cauzatoare de tensiune! Să crăpi, nu alta. În fine, dimineață, după somn: dar dacă este vorba despre puii Cenușicăi, pisicuții micuți și smiorcăiți? Nu, nu are cum să fie vorba despre ei. Ce?! Au intrat deja în literatură? Nu aș crede.
Ei bine, cei “prea mici” pot fi, chiar în zilele și orele acestea, cei mulți care își iau strictul necesar și se pun pe drumuri de frica războiului, care, mama de mână cu copiii, așteaptă la graniță să intre în țări membre ale unei alianțe a bunului simț, amenințați fiind de o superputere care se prezintă ca având dreapta credință. Ei nu știu, mici și mulți, câtă dragoste îi așteaptă, așa cum nu le poate trece prin minte, și le trec o sumedenie de gânduri, că existența lor încurcă mințile altora care nu pot pricepe cum dintr-un virus și vaccin dau nas în nas cu, da: mici și mulți, colegi de umanitate. Chiar nu ar fi avut de unde afla că dorința lor de a poposi, scurt și fără mare deranj, în viețile noastre, ale celor de dincolo de fruntarii, trezește atâtea pasiuni, că, de fapt, nu ar merita nicio solidaritate, că, pe scurt, ar fi putut să facă bine și să moară. Nu pot să știe și nici nu ar fi bine să îi informăm. La urmă, de fapt, am intra în pământ de rușinea nesimțirii altora cu care împărțim cupola nădejdii, care ne judecă, ne condamnă, ne arată, tigri de tastatură ce sunt, că nu am priceput nimic din jocul global. Doar că, acum și aici, așa ceva are chip, un nume, o nevoie, este gol, înfometat și însetat. Ce ciudățenie: să devii mare slujind altora mici! Bonus: să te mântui. De-a dreptul.
Sus să avem inimile!
Radu Preda
9